Una din cele mai frumoase atracții naturale din România o constituie Cazanele Dunării, zona în care Dunărea își croiește drum prin pereți muntoși abrupți în goana ei spre Marea Neagră. Încă de la intrarea în Cazanele Mari, vizitatorii sunt întâmpinați de o stâncă uriașă, desprinsă, parcă, din peretele muntelui. Formațiunea surprinde prin forma ei umană, aparent cioplită în piatra dură. Mai interesant este, însă, faptul că stânca arată diferit în duncție de direcția din care o privești: văzută dinspre orașul Orșova, se aseamănă unui călugăr purtând sutană, cu gluga răsfrântă pe ceafă; văzută din direcția opusă, apare ca o femeie cu brațele încrucişate pe piept, acoperită din cap până-n picioare cu un voal străveziu. Acesta este Sfinxul de pe Dunăre, nu doar o simplă formațiune stâncoasă, ci și subiectul a numeroase legende și povești locale. Cea mai cunoscută a fost culeasă de Ioan Ivan Loghin și inclusă în colecția de istorisiri „Legendele Dunării Albastre”.
Se spune că meleagurile mehedințene ar fi fost locuite în vremurile de demult de neamul unor uriași. Deseori, aceștia se încăierau între ei și azvârleau unul în altul cu pietroaie mari cât roata carului. Prinzând de veste, mai marele uriașilor, care stăpânea toate pământurile din împrejurimi cât vedeai cu ochii, le-a poruncit acestora să se potolească, nu carecumva din greșeală să-i lovească cu bolovanii și să-i dărâme casele și palatele lui de cleștar. De îndată uriașii au scăpat pietroaiele din mână, de teama mâniei stăpânitorului lor. Dintre toți, unul singur, Jap pe numele lui, a luat în râs cuvântul împăratului pământurilor uriașilor. Încăpățânat nevoie-mare, acesta a continuat să-i întărâte pe ceilalți uriași, doar-doar s-o lua vreunul la harță cu el.
Văzând împăratul uriașilor că Jap nu se potolește și continuă să îi nesocotească cuvântul, s-a hotărât să-i dea o pedeapsă să o țină minte cât o trăi. A dat de veste în rândul supușilor săi să-l pândească pe Jap și, când l-or vedea adormit, să-l prindă, să-l lege fedeleș și să-l aducă în fața sa. Zis și făcut! S-au pus uriașii pe așteptare și pe veghe. Cum a adormit Jap, aceștia s-au apropiat cu frânghii groase în mâini, gata să-l înșface. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg!
Jap era nepotul lui Tuf, mai marele stăpânitor al apelor curgătoare, fratele împăratului pământurilor urieșești. Acesta îl veghease pe Jap pe ascuns și, de cum a văzut că era în primejdie, i-a sărit în ajutor și l-a trezit din somn. Speriați să nu-și atragă asupra lor mânia stăpânitorului apelor, uriașii s-au risipit ca potârnichile, încercând să scape printre crestele munților din jur. Fără folos, însă! Cu puterea sa, stăpânul apelor i-a prefăcut pe toți în stane de piatră ce se văd și astăzi pe Ciucarul mic.
– Acum, că te-am ajutat să scapi de la moarte sigură, e rândul tău să-mi dai o mână de ajutor, i-a spus Tuf nepotului său.
– Spune drept ce dorești, să văd dacă e după puterile mele să te răsplătesc, i-a răspuns Jap șovăind.
– Vreau ceva ce poți lesne îndeplini: câte o fecioară pământeană să-mi aduci jertfă în dimineața fiecărui început de lună plină, a cerut stăpânul apelor.
Degeaba a dat Jap din colț în colț, a trebuit să dea ascultare dorinței unchiului său. A făcut cum a făcut și la primele două soroace de lună plină a ademenit două fecioare pe care imediat le-a azvârlit în valurile Dunării. Apoi au prins fecioarele pământene de veste ce soartă cruntă le așteaptă și au fugit sau s-au ascuns care pe unde a văzut cu ochii.
De legământul dintre Tuf și Jap a prins de veste și împăratul pământurilor urieșești, care tare s-a mâhnit să audă la ce fapte se dedau cei din neamul lui. Hotărât să le apere pe fecioare, l-a trimis la ele pe bunul său sfetnic, Vântul de seară. Vântul le-a convins pe fecioare că, dacă se vor ascunde în palatele de cleștare ale stăpânului pământului, acesta le va putea apăra de fratele său. Dând crezare spuselor sfetnicului, fetele s-au învoit.
Aflând de planurile stăpânului pământului, Jap s-a tot gândit și răzgândit cum să facă să i le dejoace. De îndată s-a transformat din uriaș într-un fecior pământean chipeș și a intrat în vorbă cu una din fecioarele ce se îndreptau spre palatul de cleștar.
– Încotro te poartă pașii, frumoasă domniță?, a întrebat mișelul uriaș.
– Spre palatul de cleștar al împăratului pământurilor urieșești mă îndrept, să scap de furia uriașului Tuf, care vrea să ne piardă în apele Dunării. Aceasta-i calea într-acolo?
– Tot într-acolo mă-ndrept și eu; să facem, dară, drumul împreună, s-a oferit uriașul cu prefăcătorie, bucuros de norocul care-i ieșise-n cale. Pe nesimțite, Jap a călăuzit-o pe tânăra fecioară spre malurile Dunării, cu gândul să o ofere jertfă unchiului său Tuf.
Prinzând de veste împăratul pământurilor de fapta ce voia să facă supusul lui, s-a hotărât ca, de data aceasta, să-i dea pedeapsa pe care o merită. A trimis în căutarea lui Coşava, vântul năprasnic, despre care se spune c-ar fi fost sufletul unui balaur înfricoșător. Când Jap și fecioara au poposit pe malul Dunării, vântul s-a năpustit asupra uriașului cu atâta îndârjire, de era să-l ia pe sus până în slava cerului. Văzând cum este gata să fie îngenuncheat, uriașul Jap a înlânțuit fecioara cu mâna stângă, în timp ce cu brațul drept s-a prins de o stâncă uriașă, să țină piept urgiei și vântului.
– Dă-i drumul, netrebnicule!, i-a ordonat stăpânul pământului.
– Ține-te bine până trece urgia!, îl îndemna și Tuf, ieșit și el din apele mânioase.
Dar oricât de tare sufla Coșava, Jap nu-i dădea drumul fecioarei, nici stâncii de care se prinsese. Înfuriat peste poate, împăratul pământurilor urieșești pe dată i-a prefăcut pe amândoi, fecioară și uriaș, în stană de piatră. Fetei i-a oferit, astfel, o moarte rapidă și lipsită de chinuri, iar lui Jap, pedeapsa pe care a meritat-o. Sfinxul de pe malul Dunării a rezistat mii de ani acolo, să le aducă aminte oamenilor și uriașilor deopotrivă să nu-l mai mânie niciodată de stăpânul pământurilor dunărene.
Bibliografie:
· Ioan Ivan Loghin, “Legendele Dunării Albastre”. Editura Ion Creangă, București, 1971
· “Legende din arealul Parcului Natural Porțile de Fier”, http://www.pnportiledefier.ro/legende.html#p15