În plină Câmpie a Caracalului, la 19 km sud de orașul Slatina, pe vechiul drum ce lega cetatea de scaun a Țării Românești de Bănia Craiovei și nu departe de Calea lui Traian ce unea Sucidava (Celeiul de azi) de Cedonia (Sibiu), găsim Comuna Brâncoveni. Drumul roman, intens circulat încă din Antichitate de negustorii și agricultorii din Câmpia Romanaților, coincide în cea mai mare parte cu șoseaua asfaltată de astăzi. Drumul mai poartă și astăzi numele de „drum al sării“ pentru că pe aici treceau spre Dunăre, pentru a fi încărcată și dusă apoi în toate colțurile Europei și ale Imperiului Otoman, carele cu sarea extrasă de la Ocnele Mari.
Prima atestare documentară a satului a fost semnalată pe la anul 1386, într-un document dat de domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân. În urmă cu peste 500 de ani, satul se găsea mai la nord față de poziția lui actuală. Cu timpul, s-a mutat spre sud, pe locul lui de astăzi, din cauza unui focar de ciumă. Localitatea a cunoscut o dezvoltare timpurie față de așezările învecinate, mai cu seamă că aici își aveau proprietăți, încă din veacul al XV-lea, boieri care dețineau mari dregătorii la Bănie sau la Curtea domnească din Cetatea de scaun.
Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, publicată la Padova și dedicată domnitorului și nepotului său Constantin Brâncoveanu, unde este reprezentată Țara Românească la începutul secolului al XVII-lea, satul Brâncoveni apare menționat ca târg și ca reședință a județului Romanați. Conform notațiilor Mariei Văduva, în lucrarea „Sfânta Mănăstire Brâncoveni“, această poziție se datora și importanței pe care o avea Mănăstirea „Brâncoveni“ la respectiva Curte domnească.
Atât satul, cât și mănăstirea Brâncovenilor își trag seva din câte o legendă. Astfel, satul își trage numele de la primul locuitor al său, moș Brancu. Stabiliți aici, marii boieri Craiovești au adus meșteri iscusiți să înalțe zidurile unor noi vestigii. Mai târziu, s-au adăugat altele, astfel că pe culmea dealului, unde este situat satul, sunt așezate edificii istorice de tip feudal (Curtea domnească, bisericile „Sfântul Nicolae“ și „Adormirea Maicii Domnului“), ctitorii ale marilor noștri Basarabi, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, care închid dealul spre apus.
Brâncovenii, stăpânitorii satului
În „Genealogia Cantacuzinilor de Marele Ban Mihai Cantacuzino“ din 1902, Nicolae Iorga scria că, în ceea ce privește vechimea originii familiei Brâncovenilor, stăpânitorii satului, există două versiuni. Una mai veche, din secolul al XVII-lea, care atestă că această moșie fusese stăpânită de „boiarii cei bătrâni din Brâncoveni, de moșie, de strămoșie, încă den descălitoarea țării“, potrivit însemnărilor din Hrisovul lui Duca-Vodă, din anul 1674. A doua versiune, ceva mai nouă, din secolul al XVIII-lea, atribuită „genealogistului Cantacuzinilor, Banul Mihai, care scoboară pe Brâncoveni dintr-un Brancovici, fiul unui ginere al cneazului sârbesc Lazăr (socrul lui Neagoe Basarab), care, după ce cneazului Lazăr Brancovici fusese omorât de turci, se stabilise în Muntenia la mătușa sa Despina, soția lui Neagoe Basarab. Baza genealogistului este, însă, o simplă supoziție sprijinită pe derivarea numelui Brâncoveanu din Brancovici. De fapt, boierii Brâncoveni nu sunt nici așa de vechi și nici nu-și moștenesc numele de la Brancovicii Serbiei, din care ei ar descinde. Posesiunea lor, moșia Brâncoveni, a trecut numele asupra noului posesor (începătorul neamului Brâncovenilor), la o epocă nu prea îndepărtată și că însăși moșia – dacă e vorba de a face supoziții etimologice – își trage seva și numele de la primul posesor, Moș Brancu, de la care a rămas și azi, ca o vie amintire, numele unei văi, «Valea Brancului», care Brancu nu are, însă, nici o legătură cu posesorii de mai târziu ai moșiei numiți după ea «Boierii Brâncoveni»“
Aici, în comuna olteană Brâncoveni, există o superbă mănăstire, Mănăstirea Brâncoveni, ascunzând între zidurile sale un izvor cu apă cu proprietăți tămăduitoare: Izvorul Tămăduirii. Istoria acestui lăcaș de cult a început în secolul al XVI-lea, când membri ai familiei boierești Brâncoveanu au construit aici un complex religios. În anul 1570, o tânără boieroaică pe nume Celea a ridicat la Brâncoveni o mică biserică din lemn. Legenda povestește cum, mai târziu, în anul 1634, nepotul Celei Brâncoveanu, Matei Basarab, ajuns domnitor al Țării Românești între 1632 și 1654, a refăcut și transformat mănăstirea, a întărit-o împotriva unor eventuale atacuri, transformând-o într-un adevărat bastion de apărare. Motivul acestei renașteri a locului ni-l devoalează o legendă locală.
Dar ce spune legenda?
Găsim istorisirea redată în monografia județului Romanați (astăzi, județul Olt), scrisă în anul 1923. Aici se povestește cum că hotărârea lui Matei Basarab de a reface și fortifica mănăstirea nu ar fi fost tocmai întâmplătoare, ci că are legătură cu existența în grădina acesteia a unui izvor cu apă tămăduitoare.
Matei Basarab a fost un domn erudit crescut in casa Craioveștilor si un spirit vizionar. Se povestește că domnitorul ar fi suferit de o boală de piele căreia doctori de la curte sau din străinătate nu-i găseau leac. Boala il umpluse pe domnitor de bube pe mâini și pe picioare. Într-o zi, Matei Basarab se plimba alături de omul lui de încredere prin pădurea de la marginea satului Brâncoveni, care înconjura mănăstirea ridicată de bunica lui. Mergând ei prin pădure, au dat peste o poieniță plină cu flori; aplecându-se să culeagă câteva, domnitorul s-a murdărit pe mâini de pământ. A mers apoi la izvorul din apropiere pe care îl cunoștea să se spele pe mâini, și nu mică i-a fost surpriza, după ce s-a spălat și s-a șters cu batista, să vadă că bubele pe care le avea pe mâini de multă vreme dispăruseră ca prin minune. Apoi și-a dat jos încălțările și, scufundându-și picioarele în apă, și acestea i s-au vindecat miraculos. În urma vindecării domnitorului, multă lume a venit la izvorul de la Mănăstirea Brâncoveni din Olt să găsească alinare pentru diferite boli și afecțiuni.
Izvorul curge și în zilele noastre, și mii de credincioși din toate părțile țării încă vin în pelerinaj aici pentru a se bucura de efectele tămăduitoare ale apei de la Brâncoveni, mai ales în ziua Izvorului Tămăduirii (prima vineri de după Paște). Conform măicuțelor de la mănăstirea, apa izvorului ar fi fost trimisă la analize, dar în compoziția ei nu s-ar fi găsit nicio substanță specială. Ele susțin că efectul tămăduitor al apei este harul lui Dumnezeu.
În prezent, izvorul a fost captat, iar deasupra lui a fost construită o frumoasă troiță decorată cu un mozaic reprezentând hramul Mănăstirii Brâncoveni: Izvorul Tămăduirii. Vizitatori din toata țara și chiar și de dincolo de granițele ei vin aici pentru a se bucura de efectele apei, dar și pentru a petrece câteva ore într-un cadru natural deosebit, a admira frumusețea arhitecturii complexului monahal sau pentru importanța istorică a acestor locuri.
Una din atracțiile complexului este biserica actuală a mănăstirii, reconstruită în anul 1699 pe locul celei vechi de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești între 1688 și 1714, decapitat la Constantinopol (Stanbul) chiar în fața Înaltei porți împreună cu toți cei patru fii ai săi drept pedeapsă pentru că nu a vrut a se lepăda de dreapta credintă creștină pentru a seconverti la Islam. Voievodul dorea să apere lumea ortodoxă din Balcani și să păstreze integritatea ortodoxiei în Transilvania împotriva tendințelor de catolicizare, într-o vreme când Biserica Catolică amenința adevărata unitate a neamului românesc și mulți dintre unguri trecuseră deja la calvinism. În mânăstirea Brâncoveni sunt îngropați părinții și bunica domnitorului. Turiștii pot vizita și muzeul mănăstirii, iar cei care caută un pat pentru noapte, o farfurie de mâncare caldă sau o cană de apă rece sunt bineveniți de măicuțele primitoare de la Mănăstirea Brâncoveni.
Măicuțele au amenajat și turnul clopotniței, locul unde se ruga domnitorul împreună cu soția sa. Tot în biserică, dar la intrare, se află și mormântul lui Popa Șapcă, care a ajutat lăcașul să supraviețuiască după ce Cuza a confiscat averile mănăstirești. Mănăstirea Brâncoveni nu a fost ocolită nici de comuniști, care au obligat maicile și călugării să plece și să își caute un loc de muncă, lăcașul fiind transformat în perioada respectivă în azil.
Descoperiri arheologice
La Brâncoveni, trecutul îndepărtat trăiește încă prin vestigiile scoase la lumină. Astfel, lângă mănăstire au fost identificate așezări dacice – necropola de la Văleni sau Măgura de la Văleni, cum îi spun localnicii, mărturie vie a unor comunități de dincolo de secolele al II-lea și al III-lea î.Hr. De asemenea, un castru roman, păstrat ca nici unul din țara noastră, așteaptă continuarea cercetărilor arheologice sub îndrumarea unor specialiști de profil.
Tot aici s-au descoperit vase de ceramică, săgeți de bronz, maxilar de mastodont, monede, arme de luptă, unelte casnice etc., ce aparțin culturilor Coțofeni, Vădastra și Boian. Aceste obiecte au fost expuse în cadrul Muzeului Școlar din localitate (înființat de învățătorii Maria și Constantin Cojocaru, la data de 24 ianuarie 1968), în Muzeul Mănăstirii „Brâncoveni“, precum și în muzee din Slatina, Cluj, Caracal și București.
S-a mai găsit, de asemenea, apeductul de ceramică, ce era folosit atât pentru alimentarea cu apă potabilă a Curții domnești, cât și pentru băile turcești de la Mănăstirea „Brâncoveni“. Acest apeduct s-a descoperit cu ocazia lucrărilor de amenajare a unei baze sportive pe o distanță de aproximativ 500 m pe sub coama dealului, pornind de la biserica din sat până la Mănăstirea „Brâncoveni“.
Bibliografie:
• „Slatina: Izvorul Tămăduitor de la Mănăstirea Brâncoveni”, 10 iulie 2009, https://adevarul.ro/locale/slatina/slatina-izvorul-tamaduitor-manastirea-brancoveni-1_50ad064d7c42d5a6638db10f/index.html
• „Izvorul tămăduirii de la Brâncoveni”, https://www.slatinata.ro/actualitate/4448-izvorul-t%C4%83m%C4%83duirii-de-la-br%C3%A2ncoveni
• Ionuț Jifcu, „Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveni, între credință și bâlci”, 12 mai 2013, https://www.gazetanoua.ro/index/art/t/izvorul-tamaduirii-de-la-manastirea-brancoveni-intre-credinta-si-balci
• George Aniculoaie, „Minunile Maicii Domnului la izvoare românești”, 19 aprilie 2012, http://ziarullumina.ro/minunile-maicii-domnului-la-izvoare-romanesti-70216.html
• Raluca Brodner, “Satul de baştină al Sfântului Constantin Brâncoveanu”, http://ziarullumina.ro/satul-de-bastina-al-sfantului-constantin-brancoveanu-93127.html