Legenda intemeierii orasului Craiova si a lacului Craiovita

Craiova, centrul economic și cultural al Olteniei, reședința județului Dolj, își are originile ca și așezare umană înca din preistorie, de acum 4000 ani. Primul nume consemnat al așezării de pe malul Jiului a fost Pelendava, a cărui origine a fost căutata fie în numele tribului geto-dac ce se așezase aici (pelii, dava = oraș în geto-dacă), fie în „peled” – care înseamnă umed (legat de așezarea în lunca Jiului) și sufixul „dava” – care înseamnă cetate, așezare, localitate. O altă teorie susține că toponimul Pelendava ar reprezenta o formă coruptă: (A)pelen-dava sau (A)polon-dava, a lui Apollo, formă legată de cultul soarelui.

Numele actual al orașului Craiova este legat de o legendă din Evul Mediu, perioadă tulbure în istoria locurilor, când pe aceste meleaguri s-au perindat deopotriva diverse populații. Originea numelui actual al orașului este subiectul multor controverse și plutește în legendă; singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că numele vine de la slavonescul „kral” (rege, crai). După unii istorici, numele ar veni de la Craiul Ioniță Caloian, mezinul fraților Petru și Asan, care devine, pentru o perioadă, împărat al imperiului vlaho-bulgar. Potrivit cronicii grecești a lui Nicetas Choniates Akominatos, acesta este nevoit să se refugieze, o perioadă, la nord de Dunăre, unde devine „domn peste niște vlahi din neamul lui”. Teoria potrivit căreia Craiova devine capitala noii formațiuni pe care a întemeiat-o el este susținută și de unele legende locale legate de lacul Craiovița și fata craiului înecată. Unii etnografi susțin, de altfel, și că dansul popular „Călușul” sau „Caloianul” și-ar avea originile în această perioadă.

Cercetări geologice făcute de curând în partea dinspre est a lacului Craiovița, cu ocazia executării unor construcții, par să confirme o serie de legende locale despre Nedeia Crăiască. Acestea susțin că, în jurul lui 1300, cel mai probabil între 1300 – 1350, apele râului Jiu s-ar fi revărsat, provocînd o inundație de proporții care ar fi afectat serios localitatea.

De mult, tare de mult, prin locurile acestea trăia un om bogat și puternic, un Crai. Craiul Iov.  Deși era bogat și avea un castel mare și frumos, era neferict pentru că nu avea copii. Spre bătrânețe, nevasta lui i-a dăruit o fiică. A fost atât de bucuros, încât a uitat să dea celor trei ursitoare ceea ce tradiția cerea. Două dintre ursitoare nu s-au supărat, dar a treia tare s-a mâniat și a aruncat un blestem cumplit: castelul Craiului Iov să se năruie  când fata lui va părăsi castelul. În decursul istoriei, Craiova, ca mai toate orașele, a fost înconjurată de o aură de legendă, densă și misterioasă: legenda fostei bălți a Băniei, dar și așa-zisa „stricare“ a Craiovei, cum o numeau cronicarii vremurilor de demult, continuă să învăluie și astăzi urbea.

Legendele, cele care cutreieră încă în imaginația populară, dau o nouă dimensiune trecutului, conferindu-i culoare și farmec. Povestea misterioasă a bălții Craioviței, astăzi secată, a încântat dintotdeauna, fiind uneori și sursă de inspirație pentru unii poeți, printre ei și Macedonski. Varianta legendei a avut în trecut o destul de mare răspândire. A fost cunoscută de Hașdeu, prelucrată de Lucilla Chițu și versificată de Macedonski sub titlul de „Rondelul Domniței“:

Rondelul domniței

Ieșind din balta Craiovița,
Unde-a fost crai Craiovisin,
Văpaie, vezi plutind domnița
Mai argintată ca un crin.

Sub luna-i tremură cosița,
În suflet poartă ca un chin,
Plutind pe balta Craiovița,
Unde-a fost crai Craiovisin.

Își duse viața-ntr-un suspin,
Nedându-și nimănui gurița,
Dar a rămas mironosița
Din veacul cel de tot creștin,
Plutind pe balta Craiovița.

 

Legenda Craioviței este atribuită în exclusivitate „talentatei și atât de nedreptățitei poete Lucilla Chițu, o ramură a unei viguroase tulpini craiovene“, după cum se menționează în lucrarea lui Alexandru Mitru, „Craiova, în legende și povestiri“.

Legenda spune că, la nașterea fiicei lui Ioan Caloianu, voievod și domn al ținutului Craiovița, părinții au nesocotit obligația de a da onorurile cuvenite ursitoarelor. Acestea se răzbună crunt hotărând că fata va trăi numai atâta vreme cât nu-și va părăsi încăperea unde se născuse. Dar cum va săvârși imprudența să treacă pragul, orașul se va scufunda și fata, împreună cu toți locuitorii, vor pieri în adâncuri. O dată, un tânăr și chipeș împărat se îndrăgostește de fata zărită, întâmplător, la fereastră, dar osândită de ursitoare să rămână până la moarte în temnița ei de aur. Îi culege și îi azvârle la fereastră cel mai minunat buchet de flori. Domnița îl primește, ducându-l la buze și sărutându-l, în semn că-i împărtășește iubirea. N-o poate însă căpăta de soție, din pricina blestemului. Tatăl, voievodul, îl refuză. Dar tânărul împărat nu se descurajează. Își câștigă de partea lui pe una din slujitoarele palatului. Cu ajutorul ei, încearcă s-o răpească, dar, de cum pășesc peste pragul încăperii se dezlănțuie o vijelie cumplită. Cerul își dezleagă „băierile“. Jiul se revarsă din matcă. Pământul se zvârcolește și orașul începe, încet, să se scufunde. Toate încercările oamenilor de a se salva în vreun anumit fel nu duc la nici un rezultat. Apele învolburate năpădesc locuințele, îneacă oamenii și celelalte vietăți, acoperă turlele bisericilor. Vaietele se sting în bulboanele și clocotul înfiorător al undelor. Pentru câteva clipe, spune legenda, s-au mai zărit în adâncurile întunecate panașul argintiu al tânărului împărat și rochia albă a iubitei sale, dar curând au pierit și acestea.

Altă versiune a legendei

Cea mai frumoasă variantă a legendei aparține, însă, Lucillei Chițu, și a fost publicată în ziarul Vocea Transilvaniei în data de 2 aprilie 1900. O adaptare a legendei este redată în rândurile de mai jos:

Copii, nu v-apropiați de apele stătătoare! La trei sau patru kilometri de Craiova, se întinde spre apus, pe o câmpie mărginită la orizont print-un lanț de coline pe care depărtarea le face să se arate de un albastru aburos, lacul Craioviței. Aproape întreg acoperit de o vegetație acvatică, la prima vedere acest lac se confundă cu câmpul vecin, nu se zăresc decât ici și colo mici ochiuri de apă stătătoare, pe a căror suprafață trestii înclină tuplinele lor lungi și subțiri. Pești și roiuri de musculițe și alte insecte albastre și verzi joacă învârtindu-se nebunește, pe când la marginea lacului orăcăitul broaștelor le servește de dulce muzică.

Seara, când culoarea amurgului devine din ce în ce mai nehotărâtă, când răcoarea se coboară cu umbra și tăcerea, acest tablou ia o înfățisare melancolică. Ochiurile de apă, atinse de razele lunii, seamănă cu bucățile unei oglizi sfărâmate. Arborii, pe care un vânt umed îi face să se agite, seamănă cu niște fantome negre. Stoluri de corbi se așază pe ramurile veștede, scoțând croncănituri lugubre. Țipătul cucuvelelor le răspunde. Pe urmă, orice zgomot încetează și geniul singurătății ia stăpânirea imperiului său. Atunci, trecătorul întârziat se cutremură reamintindu-și legenda Craiovei.

Era odată de mult, foarte de mult, un oraș numit Craiova așezat în locul unde se află astăzi lacul tăcut, un oraș mare, cu case înalte, o veche fortăreață, ale cărei înalte turnuri erau scăldate de râul Jiu.

Copii, nu v-apropiați de apele stătătoare!

Un popor fericit locuia această cetate. Un voievod puternic o guverna. În fiecare zi clopotele frumoaselor biserici chemau creștinii la biserică, prăvăliile mahalalelor de negustori erau pline de tot ce-și putea cineva închipui mai frumos, poporul era totdeauna sătul și boierii nu se strângeau la divan fără procese.

Bunul voievod avea o fată despre care se povesteau minuni de frumusețe, deși nu o văzuse nimeni, afară de taică-su și de doica ce o crescuse de mică copilă. Când s-a născut, părinții ei au uitat să facă ospăț pentru ursitoare, și, ca să-i pedepsească pentru această ofensă, cele trei surori ursitori legară soarta prinipesei cu soarta orașului, declarând că, o dată ce aceasta ar trece pragul camerei în care s-a născut, Craiovița împreună cu toți locuitorii cetății vor dispărea. Așa se face că, sărmana domniță, odata ajunsă fată mare, murea de urât torcând lână între cei patru pereți ai cămăruței sale.

Într-o zi, un tânăr împărat, aliat al voievodului, ceru în căsătorie pe frumoasa prințesă. Era în Aprilie. Păsări cu gâtul roșu ciripeau în tufișuri de păducei și mici violete surâdeau la umbra boschetelor verzi. Soarele strălucea vesel și undele Jiului cântau un cântec vesel. Frumoasa domniță își zări pretendentul prin deschizătura oblonului. Călare pe un cal de Bugeac, cu o șa bogată, tânărul împărat înainta în mijlocul unei escorte strălucitoare. Mantia-i era brodată cu fir de aur și perle, o pană lungă albă fâlfâia în coiful său de argint.

Neputând rezista curiozității, domnița întredeschise fereastra pentru a-l vedea mai bine. În acel moment, tânărul împărat ridică capul și prințesa asupra căreia își aruncă ochii îi plăcu atât de mult, căci se opri deodată și, după ce salută adânc, îi aruncă  îndemânatec un buchet de flori, pe care-l avea în mână. Foarte mișcată, domnița închise fereastra, dar luă buchetul, pe care îl duse iute la gură roșindu-se, pe când tînărul împărat suia treptele care duceau la casa voievodului.

Dar vai!… Bucuria lui trebuia să fie de scurtă durată, căci bunul voievod îi făcu cunoscut de îndată că fiica sa era osândită la o închisoare perpetuă, și dacă ar încercă măcar să treacă pragul camerei sale, Craiovița împreună cu toți locuitorii cetății ar dispărea, așa cum hotarâseră batrânele ursitoare ofensate. Cu toate acestea, tânărul împărat nu se descurajă. Se prefăcu că e în bună înțelegere cu aliatul său, dar câștigă pe ascuns o femeie din palat și ajunse a comunica cu prințesa, pe când doica cea credincioasă dormea.

Se hotărî ca în noaptea de Vinerea Mare, la ora când voievodul și poporul său vor fi la biserică, domnița să vină să întâlnească jos la scară pe tânărul împărat și să fugă împreună afară din cetate. Această noapte avea însă să le fie fatală. Sub cerul înstelat, sunetul clopotelor răsuna în aerul curat și armonia lor părea că ridică la cer rugaciunile creștinilor prosternați în biserică.

Pe când doica, trezită din somn, își frângea cu disperare mâinile în odaie, la scară brațele cavalerului o prindeau pe domniță, așezând-o în fața sa pe calul din Bugeac. Animalul împintenat o luă la galop furios. Dar nu trecu bine curtea palatului și se dezlănțui un vânt grozav. Cataractele cerului se deschisera, Jiul ieși din matca sa, pământul se cutremură, pe când orașul se cufunda cu încetul. Apa se ridica, se ridica mereu, ajunse deasupra caselor și în curând deasupra turnurilor. Pe cand clopotele amestecau încă sunetele lor lungi funebre cu plânsetele muribunzilor, totul dispăruse, panagiul alb al tânărului împărat și rochia albă a domniței pluteau singure pe unde, înainte de a fi și ele trase în abis.

… Copii, nu v-apropiați de apele stătătoare!

Batrânele din satele învecinate povestesc că și astăzi, în timpul slujbei din Vinerea Mare, copiii, în nevinovăția vârstei lor aud sunetul clopotelor bisericilor înnecate bătând în adâncurile bălții ce de atunci poartă numele domniței – Craiovița. Adevărul e, se încheie povestea depănată de Lucilla Chițu, că copiii dorm încă la ora asta, așa că nu putem fi siguri de cele spuse.

Adevăruri din spatele legendelor

Un sâmbure de adevăr trebuie să existe în toată această poveste spusă, încă, de bunici nepoților. O încercare de dezlegare a misterului, dincolo de coordonatele legendei, încearcă Alexandru Mitru în „Craiova, în legende și povestiri“. „Materialul principal de construcție a Craiovei a fost lemnul. Pădurile erau dese și ocupau suprafețe imense, întinzându-se câteodată de la țărmul Jiului și până pe coastele munților. «Craiova noastră», scria în 1926 cercetătorul A. Vincenz, «nu putea fi acum trei sute de ani decât un oraș construit în întregime din lemn, căci lemnul sta la îndemâna oricui…». Or, lemnul, se știe, nu păstrează aceleași dovezi urmașilor ca piatra. Craiovița, dacă a existat și noi credem că a existat, trebuie să fi fost construită din lemn. Numele ei, înainte de catastrofa care a prăbușit-o, mai mult ca sigur printr-un cutremur, căci orașul Craiova și împrejurimile se găseau într-o zonă destul de încercată de astfel de fenomene, trebuie să fi fost altul. Doar că numele acesta, cu vremea s-a uitat, păstrându-se doar dramaticul, amintirea scufundării. Târziu, după ce așezarea a căpătat numele de Craiova, pădurilor, bălții și poienilor de la poarta ei, stăpânite de același feudal sau de altul, împodobit de taina și poezia legendei, li s-a zis Craiovița“. Însemnările atestă, însă, faptul că Bănia de azi ar fi fost o zonă încercată de fenomene naturale. De exemplu, „un cercetător de pe la începutul veacului constata mirat că la multe biserici numai turlele au fost înnoite, acestea fiind de fapt căzute în urma unor seisme și apoi reconstituite. Cum bine se afirma, dacă s-ar fi urmat îndemnul lui B.P. Hasdeu, de a se fora cât mai adânc fundul bălții Craiovița, surprizele n-ar fi fost excluse“, se menționează în lucrarea lui Alexandru Mitru.

Bibliografie:

•          Mirela Marinescu, “Legendele Craiovei”, 5 iulie 2008, https://www.gds.ro/Local/2008-07-05/Legendele+Craiovei/

•          Gheorghe Manolea, „Legenda orașului Craiova”, 4 octombrie 2014, https://gheorghe.manolea.ro/2014/11/16/04-10-2014-legenda-orasului-craiova/

•          Alexandru Macedonski, “Rondelul Domniței”. Poema rondelurilor, 1927

Pentru mai multe informatii despre Program vizitati site-ul www.interregrobg.eu