În sudul României, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și chiar în sudul Moldovei, unde seceta era mai frecventă, se povestește până în ziua de astăzi legenda lui Ioan Cel Frumos, zis Caloian (în greacă kalos = „frumos” și Iani = „Ioan”), adeseori asimilat naturii, care moare doar pentru a învia an după an după an…
Povestea spune că într-un sat din câmpia Dunării trăiau odată, în vremurile vechi de dinainte de vremuri, o văduvă și fiul ei. Băiatul, Ioan pe numele dat în fața lui Dumnezeu, era nespus de frumos, avea graiul dulce ca mierea și ochii calzi ca soarele la amiază, de veneau vietățile pământului să-i mănânce din palmă și-l urmau pretutindeni fără a-i face vreun rău. Și atât se dusese vestea despre bunătatea și frumusețea inimii sale că oamenii începuseră a-l striga Caloian, Ioan cel Frumos în zicerea grecilor acelor vremi.
Într-unul din acei ani, viața era foarte grea. Ploaia nu mai atinsese de multă vreme pământul, soarele ardea din înalturi, dar căldura lui usca totul în cale. Pământul întindea spre ceruri aripi fâlfâitoare de aer, unduind încă de la orele dimineții, semn de sete și fierbințeală peste poate. Hambarele sătenilor erau goale, fiecare fir de apă era la mare căutare, iar verdeața se veștejea văzând cu ochii.
Într-o bună dimineață, nemaiavând ce pune pe masă, mama lui Caloian l-a trimis să caute primprejurul satului ceva ierburi, scoarță de copac, orice ar fi putut fi mâncat de ei sau de puținele animale pripășite pe lângă casă.
Copilul luă calea păduricii din apropierea casei, dar de întors nu se mai întoarse. Soarele era sus pe cer când mama lui începu a-l căuta și, pe măsură ce timpul se scurgea și copilul nu era de găsit nicăieri, disperarea ei creștea. Căuta mama disperată prin vâlcele, colnice, păduri, grădină. Curând, toți copiii satului i se alăturară în căutatea lui Caloian și împreună cântau:
“Caloiță, iță,
Pui de coconiță,
Te caută mă-ta
Prin pădurea deasă
Cu inima arsă”
Spre seară, corpul copilului fu găsit într-o fântână părăsită la o margine de câmp, fântână rămasă fără apă în anul acela secetos. Se aplecase peste ghizdul de piatră încercând să scurme cu ciutura de lemn pe fundul mlăștinos de secetă al izvorului secat, să aducă la suprafață vegatația încă verde crescută la răcoarea reavănă a pământului de acolo.
Mama coborî în fântână să își aducă copilul la suprafață. Legenda spune că nici nu l-a desprins bine din noroiul umed, săltându-l spre suprafață, că apă curată a început să urce în urma ei. Pământul plângea și el pierderea lui Caloian.
Adus în sat, copilul fără prihană fu primenit cu mare jale de către mama sa, împodobit cu coronițe de ramuri tinere și îngropat apoi după datină, în bocetul mamei și al copiilor din sat.
“Ene, Ene, Scaloiene
O, o, o…
De când ploaia n-a mai dat
O, o ,o …
Grâulețul s-a uscat
S-a uscat și s-a-ntristat
O, o, o …
De când ploaia n-a mai dat.
Ene, Ene, Scaloiene,
O, o, o …
Să te duci cu florile
O, o, o…
Și să vii cu ploile
Să deschizi portițele
O, o, o …
Să intre fetițele.
Ene, Ene, Scaloiene
O, o, o …
Să deschizi portițele
O, o, o…
Să curgă ploițele
Să curgă șiroaiele
O, o, o …
Să umple zăvoaiele….”
Legenda spune că imediat ce trupul firav și-a aflat liniștea în mormânt, după ce a fost acoperit cu pământ umezit de lacrimile mamei sale, sufletul lui Caloian a plecat la ceruri, sol prea-curat al lumii sale, cerând iertare pentru cele rele și îndurare pentru câmpurile însetate.
Și mai spune legenda că, înduioșat, uitând răutățile oamenilor, cerul începu și el a plânge. Plângea a iertare, plângea a îndurare, plângea mortea copilului cu părul de soare.
„Iene-Iene, Caloiene,
Ia cerului torțile
Și deschide porțile,
Și pornește ploile,
Curgă ca șuvoile,
Umple-se pâraiele
printre toate văile,
Umple-se fântănile,
Să răsară grânele,
Florile, verdețele,
Să crească fânațele
Să-s-adape vitele,
Fie multe pitele”.
„Iene, Caloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ți-am dat,
Apă multă și vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!”
Din aceasta legendă își trage seva un ritual prezent în toată zona dunăreană – cel al Caloianului. Această datină însoțită de cântec celebra, la începuturi, un emisar trimis solie la zeul naturii, care îi cerea acestuia să “lege” sau să “dezlege” ploile pentru ca vegetația să moară și apoi să învie într-un ciclu permanent al vieții pe pământ. În timp, creștinii au înlocuit divinitatea păgână a naturii cu Sfântul Ioan Botezătorul, data sărbătoririi Caloianului fiind stabilită în jurul solstițiului de vară (24 iunie). Cu această ocazie se confecționa Caloianul – o păpușă din diverse materiale (lut, cârpe, paie sau crenguțe de lemn), împodobită cu flori și îngropată ritualic într-un ceremonial similar înmormântărilor (bocete, pomană, masă). După trei zile și trei nopți, Caloianul era dezgropat, adus în sat și bocit din nou înainte de a fi aruncat într-o fântână sau lăsat să plutească pe un ochi de apă. La finalul ceremoniei, fetele din sat se strângeau acasă la una dintre ele și făceau o plăcintă numită ghizman pe care o dădeau de pomană flăcăilor și celorlalți săteni. Celebrarea continua cu cântece din fluier și cimpoi, care invocau ploaia și belșugul, dar și cu joc în horă până seara târziu.
Bibliografie:
· “2-4 mai 2017 – Caloianul / Scaloianul”, http://www.traditieialomita.ro/obiceiuri/cu-data-mobila/caloianul-scaloianul/