Privind deasupra tunelului feroviar din apropierea localității mehedințene Gura Văii, se poate observa și astăzi o formaţiune stâncoasă cu formă umană. Formațiunea, ce seamănă cu un batrân împovărat de griji, pare să vegheze împrejurimile ca un străjer loial. Bătrânii din satele apropiate povestesc și astăzi legenda acestei stânci, căreia îi spun Moşul sau Bătrânul de piatră. Până în jurul anilor 1965, în apropiere mai există o stâncă similară, pe care localnicii o numeau Baba. De milenii, Moșul și Baba dominau netulburați culmile stâncoase ale zonei.
Legenda spune că, pe la începutul istoriei, Sfântul Petru, care sălășluia prin acele părți, ar fi căzut grav bolnav la pat și în trebuință de leacuri. Așa se face că a rugat Sfântul pe niște babe de prin partea locului să meargă pe malul celălalt al Dunării, în ținuturile sârbilor, pentru a-i aduce niscaiva buruieni de leacuri trebuincioase. Numai că babele, așa cum sunt babele, au mers încet și s-au tot oprit de taină, de păreau a fi trimise după moarte, așa tare se grăbeau să găsească leacurile Sfântului Petru.
Treceau zilele ca orele, una după alta, și Sfântul Petru nu primea niciun semn de întoarcere de la babe. Fără buruienile vindecătoare, puterile îl părăseau pe sfânt, care se simțea din ce în ce mai vlăguit. Atunci a trimis după ele păsările cerului, care, dacă le-or vedea venind, să-l anunțe iute ca să-și țină suflarea vie și moartea departe. Și a trimis sfântul păsările cerului o dată fără noroc, și le-a trimis a doua oară tot degeaba, și numai când le-a trimis a treia oară i-au dat de veste că s-au întors babele, dar că s-au oprit să-și odihnească picioarele pe o piatră din apropiere. Acolo, babele încinseseră taină mare, depănând fără grabă povești și impresii de pe meleagurile străine străbatute în cautarea leacurilor.
Supărat că babele se opriseră la taină și sfat când lui moartea îi dădea târcoale, Sfântul Petru a aruncat asupra lor următorul blestem: Stei de piatră să se facă și în veci nu se despartă! Așa ar fi luat naștere formațiunea cunoscută ca Baba, rămasă nedespărțită de Moșul ei până în anii 60, când oamenii le-au separat, plătind cu viața pentru această faptă…
Când au început lucrările la hidrocentrala Porțile de Fier I, s-a considerat că stâncile ar fi stat în drumul constructorilor și trebuiau să fie îndepărtată. Astfel, formațiunea Baba a fost aruncată în aer de muncitorii care lucrau la barajul hidroenergetic, atunci când aceștia au început să sape tunelul în stâncă. Nu doar explozia a cutremurat atunci împrejurimile, ci și o altă întâmplare care a șocat locuitorii și zonă și opinia publică.
Din echipa desemnată pentru a arunca în aer formațiunea stâncoasă făceau parte 9 muncitori. Acestora li s-a dat încărcătură explozivă și li s-au arătat locurile dinainte stabilite în care trebuiau să așeze dinamita pentru a îndepărta stânca. Unul din cei 9 muncitori, localnic fiind, cunoștea legendele conform cărora Moșul și Baba vegheaseră împreună de secole asupra satelor din jur. El a fost singurul care a refuzat să monteze explozibilul care urma să distrugă stânca Baba.
Odată dinamita așezată la baza stâncii, fitilul a fost aprins, iar explozia a transformat Baba în mii de bucăți de piatră. Întreaga vale a Dunării a vuit de zgomot și tânguire pentru că și-a pierdut străjerul milenar. Când praful s-a așezat pe pământ, toată zona a fost cufundată într-o liniște prevestitoare de rău…
La venirea serii, muncitorii și-au pus sculele și echipamentele deoparte și s-au urcat într-un vagonet-drezină pentru a porni spre casele lor. Nu aveau cum să își imagineze că nu le vor mai vedea niciodată! Pe calea ferată, vagonetul a fost surprins de locomotiva unui tren, care l-a distrus în întregime. Singurul supraviețuitor al tragicului accident a fost muncitorul care refuzase să așeze dinamita la picioarele Babei.
Conform spuselor etnografului mehedințean Vasile Șișu, „În ziua în care a fost dinamitată, maistrul şi lucrătorii lui (nouă la număr) urcaţi într-un vagonet au fost surprinşi pe calea ferată de o locomotivă. Unul singur a scăpat: acela care nu a lucrat la distrugerea Babei. Şi atunci poporul a rămas cu impresia că ar fi fost un blestem pe ei pentru că ar fi distrus această stâncă”.
De frica blestemului, niciun muncitor nu a mai avut curajul să încerce să arunce în aer și Moșul, care a rămas unic paznic al Văii Dunării. Mai mult decât atât, o potecă de acces a fost construită până lângă formațiunea stâncoasă Moșul, pentru ca localnicii și turiștii să-i mai aline singurătatea.
Bibliografie:
· Alexandra Georgescu, „ Legenda bătrânului de piatră care veghează intrarea în Severin. Muncitorii care i-au dinamitat „perechea“ ar fi fost mai apoi blestemaţi”, 23 februarie 2015, https://adevarul.ro/locale/turnu-severin/legenda-batranului-piatra-vegheaza-intrarea-severin-muncitorii-i-au-dinamitat-perechea-fost-mai-apoi-blestemati-1_54eafe5f448e03c0fde5d700/index.html
· Tudor Pamfile, “Povești”, 1910.