În partea de nord a satului Harlets, în direcția Dunării, se afla rămășițele cetății bizantine antice timpurii „Augusta „.
Soarele a ieșit, s-a plimbat și a plecat… Ultimele raze ale soarelui au luminat apele agitate ale râului. Încet, întunericul se târăște…
Cu mare greutate, bunicul Petko își îndepărtează ochii de la undele aurii ale fluviului și începe să își strângă turma împrăștiată prin luncă. În timp ce își chema oile, bătrânul încă simțea bucuria din inima lui și nu putea să se oprească să se minuneze de această lume divină. Cum mergea și învârtea toiagul lui de cioban, dintr-o dată s-a oprit speriat de un trăsnet puternic care parcă a despicat pământul. Ce să vadă bătrânul: dincolo de râu, de la pământ până la cer o strălucire albă înconjura cetatea. Și fără să-și ia ochii de lumină, se dezbracă repede, își leagă hainele și intră în apă, uitând de turma de mioare. A traversat apa ca într-un vis și a intrat prin poarta de fier în Augusta.
Și ce priveliște i se deschise în fața ochilor: la capătul unui coridor nu foarte larg, strălucea ca un soare o comoară. A prins curaj ciobanul, a traversat holul, a intrat în sală și mai că nu a țipat de uimire. Aceasta era plină cu aur, pietre prețioase și alte bijuterii nevăzute. Vase de cupru, aur și argint, bijuterii frumoase și strălucitoare, iar pe podea străluceau galbeni mari. – A fost un vis!?
Deschide pumnii strânși și de acolo cad câteva monede strălucitoare.
Ridica capul și vede că lumina albă de deasupra Augustei dispăruse.
– Nu, nu a fost vis. A fost o minune!
Inima îi bătea tare și a fugit să le povestească și celorlalți ciobani despre toate minunile pe care le văzuse, despre norocul prin care ajunsese să intre și să vadă acele incredibile bogății, prin ușa care se deschie o dată la o mie de ani.
”Oare o să mă creadă?”- nu s-a putut opri să se întrebe bunicul Petko, în timp ce traversa râul.