Zona Cazanelor Dunării, în care fluviul se strecoară șerpuitor prin munte, a dat naștere, de-a lungul vremii, la numeroase legende și povești locale. Una dintre ele se pierde în negura timpului, fiind transmisă pe cale orală din generație în generație.
Legenda spune că întreaga vale a Dunării era condusă în vremurile îndepărtate de un împărat vestit peste mări și țări, iute la mânie și degrabă pedepsitor cu cei care nu-i dădeau ascultare. Ajuns la apusul vieții, Dumnezeu l-a binecuvântat cu un fecior la care împăratul se uita ca la lumina ochilor. Crescut de mama sa, împărăteasa, departe de năravurile curții, Tuie, căci așa-l chema pe fiul împăratului, a devenit un bărbat bun și drept, care detesta nedreptatea și sărea mereu în sprijinul celor cu care soarta nu fusese înțelegătoare. El iubea să citească și să se bucure de învățăturile înaintașilor săi, îmbrățișa artele și își petrecea timpul pictând, sculptând sau cântând. Tuie era falnic și chipeș și plăcea ochilor tuturor fecioarelor din împărăția tatălui său.
Împărăteasa se mândrea cu vlăstarul ei, supușii de la curte erau fericiți că vor avea parte de un împărat așa just și blând, numai împăratul singur era mâhnit că fecioru-i nu devenise la fel de aspru și de temut ca el. Simțind, însă, că bătrânețea-i dă târcoale, împăratul a ținut mare sfat cu împărăteasa și sfetnicii de la palat, hotărând că e vremea ca Tuie să se însoare. Mireasă trebuia să-i fie o fecioară tot de neam împărătesc, care să i se asemuiască în frumusețe și-n avere. Și-a trimis împăratul supușii în cele patru zări în căutarea domnițelor vrednice de fiul său, iar aceștia s-au întors purtând răvașe cu nume de fecioare din miazăzi și din miazănoapte, dinspre apus și dinspre răsărit.
Nu știau, însă, nici sfetnicii, nici împăratul sau împărăteasa, că Tuie își dăduse deja inima unei fete simple din popor, dar în fața căreia și luna se rușina de frumoasă și cuminte ce era aceasta. Fără știrea nimănui, Tuie se uni pe veci cu aleasa inimii lui în sfânta taină a căsătoriei. Supărat nevoie-mare fu împăratul când află asemenea veste, încât pe loc decise să-i ia lui Tuie dreptul la scaunul și coroana de împărat, trăgând nădejde ca asta să-l facă pe fecior să-și schimbe hotărârea. Mai aprig se înfurie împăratul atunci când află că mare bucurie îi făcuse lui Tuie, care nu-și dorea defel coroana, ci o viață tihnită trăită în armonie și fericire cu aleasa sa. Pe ascuns, puse la cale o răzbunare aprigă…
La scurt timp după căsătoria lui Tuie, meleagurile dunărene au fost atacate de oastea unui împărat vecin, care și-l dorise pe acesta drept ginere. Știindu-l pe împărat bătrân și neputincios și pe Tuie lipsit de dreptul său de naștere, acesta cotropi o parte însemnată a împărăției văii Dunării. Atins de deznădejde, împăratul îi scrise fiului său să se pregătească de război și, de se va întoarce victorios de la luptă, îl va repune în drepturile sale împărătești. Tuie ascultă de porunca tatălui său și, mâhnit că trebuie să-și părăsească soția, se duse să-și ia rămas bun de la aceasta. Își scoase de pe deget inelul bătut cu safire, simbolul uniunii lor, și, așezându-l pios în căușul palmei acesteia, îi spuse:
„- Soața mea, iedera mea,
Inelul meu îl vei purta.
Când auru’ o rugini,
Tu să știi că oi muri.”
Îndurerată peste măsură de granica despărțire, soția își dădu jos năframa aurită de pe cap și i-o dărui soțului ei întru neuitare:
“-Soțul meu și bradul meu,
Tare mult îmi va fi greu,
Aurul când s-o topi,
De-al tău dor m-oi prăpădi.”
Odată încălecat pe un murg dăruit de tatăl său, împăratul, Tuie o și porni spre marea bătălie. Preț de o săptămână rămase încleștat în înfruntarea cu oastea vrăjmașă, dar vitejia sufletului, puterea brațului și agerimea minții l-au scos victorios.
Degrabă plecă spre casă, într-unul din ostrovurile îndepărtate ale Dunării, să-și revadă soția de-al cărei dor se stingea. Nici nu apucă să bată drumul jumătate că în fața lui apăru sfetnicul său de încredere, ce-și biciuia calul să alerge ca vântul și ca gândul. La vederea lui Tuie, acesta se aruncă de pe cal la picioarele domnului său:
– Mărite stăpân, nu se așezase bine praful ridicat de copitele murgului tău, când casa ta din ostrov a fost călcată de oșteni ai tatălui tău, împăratul. Aceștia au făcut mare pagubă la curtea Măriei Tale, ți-au tăiat oștenii, iar pe soția ta au luat-o și au aruncat-o în Dunăre. Eu abia am scăpat cu viață și am venit într-un suflet să-ți dau de veste!
– Du-mă degrabă la locul unde-au înecat-o!, a cerut Tuie, cu inima sfâșiată de durere. Unde au pierdut-o?
– Mărite stăpân, au aruncat-o în valurile Dunării, între cele două strânsori. Auzind atâta bocete și întristare, nici apele n-au vrut să o ia. Fierbeau valurile cu bulbuci și vuia a jale întreaga vale a Dunării…
După ce-i porunci omului să-i conducă murgul într-acolo, Tuie scoase din sân năframa aurită dăruită de soția lui înainte să plece la război. Așa cum prevestise domnița, aurul se topise ca prin minune, din năframă rămânând doar firele de bumbac. Nicio speranță nu-i mai rămase atunci tânărului domn…
Ajuns pe malul Dunării, între cele două strânsori care sugrumă Dunărea în cotul Dubovei, slujitorul îi arătă locul în care tânăra domniță și-a găsit mormântul timpuriu. De îndată Tuie se aruncă în vâltoarea apelor, pe care le scormoni cu palmele și degetele răsfirate. Brăzdă fiecare val de apă, tot fundul și malurile Dunării până când mâinile amorțite dădură peste forma cunoscută a trupului mult-iubit. Cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji și după un ultim sărut, cei doi îndrăgostiți dispărură în apele tulburi ale Dunării înfierbântate.
Degeaba strigă credinciosul slujitor după Tuie, degeaba îl căută în ape; acesta își găsise casa veșnică în împărăția apelor alături de cea cu care jurase să-și petreacă eternitatea. Suindu-se înapoi pe murg, slujitorul nu se opri până nu ajunse la curtea domnească, unde-i povesti totul împărătesei. Îndurerată de pierderea unicului fiu și a nurorii, aceasta își trimise oștenii să-i caute în apele Dunării. Trupurile lor însuflețite au fost găsite pe fundul fluviului.
Cei doi îndrăgostiți au fost înmormântați cu alai împărătesc, fiind conduși pe ultimul drum de toată suflarea norodului care atâta îl iubise pe Tuie. La scurt timp după aceea, pe mormântul celor doi soți au răsărit un brad falnic și un fir de iederă care, îmbrățisându-se, au făcut ceea ce tinerii îndrăgostiții n-au putut: să-și trăiască viața împreună!
În locul în care au murit Tuie și soția sa, unde Dunărea trece printre două încleștări de munte, oamenii de pe meleagurile dunărene au venit an de an să-și prezinte omagiile. Văzând apa învolburată, care părea să fiarbă așa cum fierbe apa într-un cazan, aceștia așa au dat nume zonei, care a rămas neschimbat până în zilele noastre: Cazanele Dunării.
Bibliografie:
• Ioan Ivan Loghin, “Legendele Dunării Albastre”. Editura Ion Creangă, București, 1971
• “Legende din arealul Parcului Natural Porțile de Fier”, http://www.pnportiledefier.ro/legende.html#p13