Brazda lui Novac

În orașul Craiova există o stradă și un cartier ce poartă numele de Brazda lui Novac. Nu multă lume știe că această denumire vine de la numele medieval al unei fortificații militare de apărare, făcută din pământ la granița de Nord a Imperiului Roman în vremea împăratului Constantin cel Mare. Urme ale respectivei fortificații, de fapt un șanț de sute de kilometri lungime ce străbate România de la Vest la Est (se întindea din județul Mehedinți în județul Brăila), încă se mai pot vedea la marginea orașului Craiova.

Conform arheologilor care au studiat fortificația, un șanț mai mic a fost săpat prima dată în vremea împăratului roman Traian, fiind extins ulterior de către împăratul Constantin cel Mare. Scopul inițial al valului de pământ era unul strategic, acela de a opri populațiile migratoare (vizigoți, ostrogoți și populațiile germanice), ulterior devenind graniță de nord a Imperiului Roman. Fortificația a fost abandonată de romani pe la mijlocul secolului IV. Din cauza mecanizării și intensificării agriculturii din epoca modernă, urmele de pe teren au dispărut în mare parte.

Numele de Brazda lui Novac vine de la niște legende medievale, care situează perioada realizării valului de pământ în timpuri imemoriale. Conform acestor legende, Novac ar fi fost un personaj mitologic sau împăratul uriașilor. Fortificația ar reprezenta “o brazdă de plug trasă de Novac, care era împăratul Oamenilor Mari și care a ieșit la arat cu un plug mare, foarte mare, pe care l-a târât cu mâinile sale și având înjugați doi boi mari negri.” Conform acestor legende, Novac s-ar fi luptat cu un balaur „gros cât butea de 100 de vedre”, care le făcea rău oamenilor din satele apropiate Craiovei. Novac a reușit să-l izgonească, iar când a fugit, balaurul a lăsat o dâră pe pământ, care poartă și acum numele „Brazda lui Novac”.

O altă versiune a legendei spune că un mare blestem căzuse pe capul oamenilor dintre Dunăre și Munți. În fiecare lună trebuiau să plătească tribut unui balaur cu trei capete care ieșea dintr-o fântână. Tributul era o copilă, o tânără fecioară nevinovată. I-a venit rândul celei mai frumoase fete din ținut, fata Craiului. Dimineața, fata Craiului s-a așezat lângă fântâna de unde trebuia să apară balaurul. Și cum stătea fata și plângea, tocmai a trecut pe acolo un voinic cu numele de Novac. Fata i-a povestit despre necazul neamului său. Novac s-a luptat cu balaurul și l-a învins, iar drept răsplată Craiul i-a dăruit împărăția și pe fată de soție. De bucurie și ca toată suflarea din țară să știe că el, Novac, l-a răpus pe balaur, a pus mâna pe sabie și a tras prin toată țara o brazdă, căreia oamenii i-au zis ”Brazda lui Novac”.

Despre legenda uriașului Novac a scris și scriitorul Alexandru Vlahuță în cartea sa „România Pitorească”. Redăm un fragment din legenda creării Brazdei lui Novac:

„Demult, demult de tot, trăia prin părțile noastre un om înalt și spătos, de lua bourul c-o mână de coarne, îi răsucea gâtul și-l arunca jos, cum ai arunca tu pisica; dacă se huțupia puțin, scotea stejarul din rădăcini, ca pe un fir de știr, iar dacă se lega peste brâu cu o funie, nu-l puteau trage cu ea jos nici o mie. Când năvăleau barbarii în țară, se mânia foc și pară; se-mbrăca-n zale, încălța opinci de fier, își lua o măciucă de corn mai groasă ca pe picior, își mai încingea un paloș de oțel, ș-apoi la luptă, frate, apără-ți glia cu dreptate; alunga pe barbari din țară cum alungi epuri de la varză. Se bucurau bieții români că le dăruise Dumnezeu un așa uriaș, să-i apere de vrăjmaș, și rămâneau stăpâni pe glia mănoasă, cu pâine gustoasă. Dar vremea trecea și Novac îmbătrînea, puterea-i scădea. Se gândea că o să moară mâine-poimâine și ce vor face urmașii, fiii, nepoții, românii cu toți?! Vor fi cuceriți și robiți. Și-atunci s-a apucat Novac de lucru și a făurit un plug din nouă mii de ocale de oțel, cu grindeiul dintr-un stejar sănătos, dar bătrân de veacuri și gros cât butia, cu un cuțit de doi stânjeni și brăzdar pe măsură. A-njugat 120 de perechi de boi negri, s-au așezat lângă ei tot atâția flăcăi și atunci a pornit Novac să tragă brazdă adâncă și lungă dinspre apus de soare, cam de pe la Dunăre. S-a apăsat zdravăn pe cormană, plugul s-a înfipt cam la doi stânjeni în pămînt, lăsând un șanț uriaș spre miazănoapte și brazda răsturnată spre miazăzi, înaltă tot cam de doi stânjeni, ca un dul înalt. Când năvăleau barbarii, aici se opreau; de după dul zburau săgețile românilor ca albinele din stup și n-aveau barbarii curaj a se-ncumeta să treacă șanțul.“

Altă legendă populară românească spune că uriașul Novac al fi tras brazda pentru a-i servi drept loc de îngropăciune atunci când au apărut pușca și praful de pușcă. Decât să-l omoare cineva pe furiș, și nu prin luptă dreaptă, a luat un car cu boi și a tras o brazdă adâncă, la capătul căreia s-a îngropat, acoperindu-se cu pământ:

“În vremea veche, veche de tot, de când abia se ține minte, trăia prin țara asta un uriaș, al cărui nume era Novac. Așa de puternic și de fioros era omul ăsta, încât bătea întruna sate întregi, orașe și cetăți și multe oști împărătești. Și treaba asta o făcea singur, fără a avea împrejuru-i măcar un singur ostaș. Harnic luptător, măi nepoate!

Dar și mâncău, cum era el, nu mai găsești! Mânca și hărtapanea halcate întregi și nu se sătura uriașul ăsta cu orșice; nu-i ajungeau într-o săptămână două-trei cirezi de vaci și de-atunci cică a rămas zicătoarea: „A mancat cât Novac!“, pentru unul care mănâncă mult. Cu toate astea, mare bine făcea el neamului nostru, că se lupta numai cu limbile care nu dadeau pace românului. Și-apoi, nu era nici fudul. Se purta așa ca noi. Novac a trăit și a hălăduit prin lume mult și bine… până într-o vreme când știi ce s-a întâmplat? Au ieșit pe lume: pușca și praful de pușcă. Ce și-a zis Novac?

— O, Doamne! Până acu mi-a fost vitejia! De azi înainte, însă, poate orice om, și oricât de mic ar fi, să mă curețe de pe pământ, fără să dau piept cu el. Și-apoi a venit și păcătoțenia asta de fudulie pe pământ! Să mai trăiești? Știu, dar, ce-oi face. Ca să nu mă poată răpi orice nătăfleață, mai bine mă omor singur!

Și cum a grăit așa Novac, și-a luat plugul cu cei doi boi uriași și a tras o brazdă adâncă: brazda lui Novac, pe care a dus-o, a dus-o până unde … nu se știe. La capătul brazdei, știți ce-a făcut? S-a îngropat uriașul, cu boii și cu plugul; uite-așa, ca să nu se mai știe de el!

Bibliografie:

•          Silviu Dragomir, “Brazda lui Novac”. Noi Tracii, anul II, nr. 1 – septembrie 1975

•          Andreea Mitrache, „Ciudata legendă medievală care leagă Craiova de Brazda lui Novac şi cele trei ipoteze luate în calcul de istorici”, 23 aprilie 2015, https://adevarul.ro/locale/craiova/ciudata-legenda-medievala-leaga-craiova-brazda-novac-cele-trei-ipoteze-luate-calcul-istorici-1_5538e92bcfbe376e357a3a15/index.html

•          Andrea David, “România Pitorească de Alexandru Vlahuță, Corbul. Hinova”, 18 februarie 2013, http://drumliber.ro/romania-pitoreasca-de-alexandru-vlahuta-corbul-hinova/#more-12174

•          Horia Dumitru Oprea, “Novac – legende istorice”, 1 septembrie 2010, https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/09/01/novac-legende-istorice/

Pentru mai multe informatii despre Program vizitati site-ul www.interregrobg.eu