Cu sute de ani în urmă, zona de astăzi a Mehedințiului, din apropierea Dunării, era deseori prădată de cotropitorii turci, care năvăleau pe pământurile oltenești și degrabă le pustiau. De frica turcilor, cum auzeau zgomot de copite sau vedeau colb ridicându-se în zare, sătenii din zonă luau cu ei de-ale gurii și ce haine sau lucruri le cădeau în mână și se ascundeau prin peșteri sau păduri. Acolo își duceau traiul, ascunși de ochii lumii, dormind pe paturi de frunze și îndurând foamete și frig, familii întregi.
Printre aceștia se număra și familia lui Tănase Boroancă, un om sărman dintr-un sat de la Dunăre, și puțin șchiop, de îi zicea lui moș Ciopic. Acesta s-a ascuns cu nevasta și cu cei cinci prunci într-o văgăună din apropierea Cazanelor Mici. Pe zi ce trecea, bucatele li se împuținau, iar după trei săptămâni de băjenie, li s-a terminat până și mălaiul de mămăligă. Nu erau de ajuns nici bureții și ciupercile pe care le culegeau din pădure, nici puținii pești care îi cădeau în undiță sau câte un iepuraș care nimereau în laț. Nemaisuportând Boroancă să audă mațele ghiorțăind în burțile flămânde ale copiilor și plânsetele nevestii, începu să se gândească cum să facă rost de ceva de-ale gurii. Se gândi el să încerce să se întoarcă în satul cotropit de turci, să mai caute bucate prin pivnița ori prin podul casei. Dar, om sărac fiind, nu mai lăsase în urmă când plecase decât colbul și sărăcia lucie.
Într-o zi, pe înserat, dând el târcoale satului de la depărtare, din desișul pădurii, văzu într-o luncă din apropiere una din taberele turcilor. Spahiii erau strânși în jurul focului, mai mult dormind decât stând de veghe. Apoi băgă de seamă că mai la marginea taberei erau priponiți cinci cai frumoși și bine îngrijiți. Pe dată îi veni o idee:
– Am să fur un cal, gândi Tănase, și, de-oi avea noroc, l-oi duce pe drumul morilor, unde n-au ajuns turcii. Poate și-o face cineva milă de mine să-mi dea măcar un sac cu faină de porumb pe el.
Mulțumit de ideea sa, Boroancă se întoarse înapoi la văgăuna sa, unde îi destăinui nevestei sale planul de a fura un cal de la turci la căderea nopții. Zis și făcut, spre înnoptat porni iar omul spre lunca în care văzuse tabăra turcilor. Se apropie pe furiș și văzu că toți turcii dormeau duși, iar caii erau nepăziți. Apropiindu-se cu băgare de seamă să nu sperie caii, scoase din sân o mână de iarbă verde cu care se pregătise dinainte. I-o întinse calului aflat mai spre margine și, în timp ce acesta mesteca mulțumit, Tănase îl dezlegă și începu să-i înfășoare copitele în cârpe, ca să nu facă zgomot sau să lase urme. Tot cu mare grijă plecă cu calul de căpăstru, tot mereu oprindu-se să se uite în urma lui, nu cumva se treziseră turcii și porniseră în urmărire. Văzând omul că nu are de ce se teme, încălecă pe șaua de mare preț așezată pe spinarea calului și, ascuns de negura nopții, porni spre văgăuna unde își avea sălașul.
Abia ajuns acolo, văzându-și nevasta neliniștită și înfricoșata, începu și Boroancă să se teamă. Dacă-l prind turcii încercând să vândă calul? Dacă nu vrea nimeni să-l cumpere? Atunci ce face cu el? De îndată își aminti de vărul lui Lazăr, zis Maurul, care avea una din morile la care nu ajunseseră încă turcii, și hotărî să-și încerce norocul acolo.
Nu mai stătu să se odihnească, imediat porni cu mândrețea de cal de căpăstru, urmând un fir de apă până la moara Maurului. Acolo îl întâmpinară câinii morarului, lătrând furioși. Speriat de hărmălaie, morarul ieși repede din moară, îmbrăcat așa cum se sculase din pat, căci era încă în puterea nopții. Ridică felinarul să vadă cine-i șade-n curte:
– Tănase, tu ești, mă?
– Eu sunt, vărule!
– Da’ ce-i cu tine aici la ceasul ăsta?
– Uite, m-au împins necazurile. Am venit să-ți cer un sac de mălai să dau la copii, că le ghiorțăie mațele de foame. Ți-oi da pe el calul ăsta mândru.
Auzind vorbele vărului său, s-a apropiat morarul să se uite mai bine la bidiviu. Văzând cât e de îngrijit și ce șa frumoasă are, deîndată a știut că nu-i lucru curat la mijloc:
– Mă, Tănase, tu vrei să-mi faci probleme? Calul ăsta e furat de turci!
– E luat, nu furat!, a răspuns Boroancă șoptit, de frică să n-audă copacii și iarba așa grozăvie ce a făcut el.
A stat Maurul în cumpănă atunci. Pe de o parte, îi era frică de turci, dar pe de alta mălai avea de dat, iar de un cal de care să se ajute în treburile morii avea mare nevoie, mai ales dacă-l lua așa ieftin. N-a mai stat pe gânduri și a bătut palma cu Boroancă, învoindu-se să-l scape de cal și să-l ajute cu un sac de făină de porumb.
Bucuros nevoie-mare, Tănase aruncă sacul în spinare și porni la drum. Sacul era greu, iar el era obosit și șchiop, iar drumul lung. Dar gândul că le duce merinde copiilor și nevestei îi dădea putere și-i punea un rânjet mare pe chip. Aproape de răsăritul soarelui ajunse și omul nostru la văgăuna lui, mort de oboseală și de foame. Când îl văzură venind, copiii i se aruncară în brațe, iar nevasta puse ceaunul cu apă pe foc. Niciodată n-a fost Boroancă așa mândru de fapta lui și de cât de bine s-a descurcat, dând calul turcilor pe un sac de mălai care să le astâmpere foamea lui și alor săi.
Nici n-apucase sacul de mălai să se termine, că turcii au fost izgoniți de prin părțile Dunării. Sătenii au părăsit pădurile, peșterile și văgăunile și s-au întors în satele, la casele și la vetrele lor strămoșești. Într-o zi, cum muncea Boroancă al nostru la câmp alături de alți săteni, îl văzu de departe venind pe vărul lui Lazăr Maurul, călare pe calul pe care i-l vânduse el de la turc, la fel înșeuat cum i-l lăsase. Pe cal mai era legat și un sac mare, doldora, care se răsfrângea pe părți.
– Ziua bună, vere!, l-a salutat Maurul când s-a apropiat.
– Să trăiești, Lazăre! Ce vânt te-aduce prin părțile noastre?, a întrebat Boroancă.
Descălecând, Maurul dezlegă sacul și-l dădu jos de pe cal, așezându-l la picioarele lui Tănase.
– Iaca am venit să-ți dau calul înapoi.
Auzind așa vorbă, Boroancă începu să-și facă gândul ce-l rău, că poate vărul său și-o dori sacul de mălai înapoi. Dar porumbul nici nu apucase să răsară din pământ, darămite să fie deja de măcinat.
– Nu ne-am înțeles să mi-l înapoiezi. Că nici eu n-am de unde să-ți înapoiez făina pe care mi-ai dat-o.
– Fii pe pace, nu vreau făina, că oricum mi-ai dat pe ea mai mult decât făcea. Ba din contră, ți-am mai adus un sac și-ți dau și calul înapoi.
Se oprise tot satul din muncă ascultând discuția dintre cei doi veri, știind de la Boroancă povestea calului furat de la turci. Dar Tănase tot nu dădea semne că ar pricepe ce vrea să spună, așa că Maurul continuă:
– Mi-ai dat pe sacul acela de făină un cal înșeuat. Pesemne că nu căutasei sub șa, că eu am găsit acolo un săculeț plin de galbeni împărătești. Om m-am făcut cu banii aceia, așa că acum am venit să-mpart cu tine din averea mea și să-ți dau înapoi calul înșeuat. Ba, fiind om de omenie, ți-am mai adus un sac de făină, să-l mănânci sănătos pentru binele ce mi-ai făcut.
La așa vorbe, și mai tare a amuțit Boroancă. Nu-i venea să creadă ce avere avusese în mână și cum o dăduse pe degeaba. Ba mai mult, se și bucurase nevoie mare de norocul de a primi de la morar un sac de făină de mălai. Și cum stătea el așa în câmp, cu gura căscată ca peștele, fără să zică nimic, l-a auzit pe un sătean care lucra la câmp lângă el zicând:
– Mă, Boroancă, cum ți-e trupul de ciopic, la fel ți-e și norocul!
Toți sătenii strânși în jurul morarului și al lui Tănase s-au pus pe râs de ghinionul omului și au povestit și la alții așa întâmplare. De atunci înainte, toată lumea l-a strigat pe Boroancă numai după poreclă, moș Ciopic. Ba mai mult, și văgăunii în care s-a ascuns cu familia când au năvălit turcii i-a rămas numele Gaura lui Ciopic până în ziua de astăzi.
Bibliografie:
· “Peștera lui Boroancă”, http://www.pnportiledefier.ro/legende.html#p17